Performanta in criza

O tema actuala in aceasta perioada este modul in care managerii se straduie sa faca fata crizei. Cum incearca ei sa-si ajute oamenii sa performeze.

Cativa dintre managerii cu care lucrez mi-au povestit despre discursul tinut in fata angajatilor la cumpana dintre 2008 si 2009. Majoritatea contineau cateva idei similare. Trecem peste cele legate de activitatea pe 2008 dar ne oprim la cele care se refera la 2009. Si anume:

- va fi un an greu

- trebuie sa fim uniti

- nu vrem sa facem concedieri

- obiectivele sunt in concordanta cu situatia

si asa mai departe.

Care era rostul acestor discursuri? Managerii spun ca erau motivationale. „Va fi o perioada grea si toata lumea trebuie sa se mobilizeze!!" Toate bune si frumoase, atat doar ca dupa primele luni ale anului starea generala este de apatie. Discursurile mobilizatoare fie nu si-au atins tinta, fie nu au fost suficiente. De la caz la caz exista tot felul de cauze care genereaza aceasta apatie insa intrebarea pe care managerii mi-o pun este: „Cum este posibil sa nu inteleaga (angajatii) ca lucrurile sunt grele si ca trebuie un efort in plus, mai ales ca le-am atras atentia?"

Dupa parerea mea este o problema de comunicare. Da, manager-ii au punctat bine problemele. Dar oare angajatii le-au inteles? Rational probabil ca da! Ceea ce managerii pierd din vedere este ca discursul mai contine ceva. Un mesaj subliminal care transmite o stare: ingrijorarea. Si aici apare fractura. Ingrijorarea nu este motivationala. Ea genereaza frica, incertitudine, angoasa si altele asemenea.

Managerul sau antreprenorul este caracterizat in general de capacitatea de a se mobiliza la greu. De aceea este ceea ce este. Angajatul nu stie sa faca asa ceva. El trebuie ajutat sa se mobilizeze.

Managerul a construit de fapt un discurs in cheie proprie: exista probleme - hai sa le rezolvam! Angajatul a inteles: exista probleme - vai de capul nostru ce o sa patim! Si necazul este ca fiecare din cei doi ramane la nivelul propriu de intelegere. Rezultatul: Surpriza pentru manager, apatie pentru angajat.

Atunci cand exista probleme, cu siguranta este bine ca ele sa fie constientizate de toata lumea intr-o organizatie. Insa simpla lor constientizare desi necesara, nu este suficienta. Mobilizarea, in lipsa unei politici organizationale coerente - doar putine din firmele mari au asa ceva implementat - porneste in primul rand de la manager. El trebuie sa realizeze ca timpul pe care il aloca angajatilor trebuie sa creasca. In realitate el scade. Situatia e grea, problemele sunt multe, deci managerul nu are timp. Pentru ca tine corabia pe linia de plutire. Aici apare cercul vicios. Angajatul are nevoie de mai multa atentie, iar managerul nu are timp.

Intotdeauna cand nu este timp suficient apare mecanismul de prioritizare. Cu siguranta exista si exceptii insa in marea majoritate a activitatilor oamenii sunt in prim-plan. Cu cat ei sunt pusi de catre manager mai la coada listei de prioritati, cu atat acel manager va intelege, mai degraba mai devreme decat mai tarziu, cat de gresit a prioritizat atentia pe care trebuie sa o acorde angajatilor, mai ales in situatie de criza. Si cum realizeaza acesta gresala? Foarte simplu! Cand trage linie si se uita la performanta oamenilor sai. Si ceea ce vede nu-i place. Mai conteaza cine este de vina!?