Să scriem cu liniuţe!

Ne grăbim. Viaţa este trepidantă. Timpul ne presează. Nu avem timp de mărunţişuri. Vrem esenţa. Detaliile ne obosesc şi ne plictisesc. Şi oricum sunt complet nefolositoare.

Nu mai avem răbdare, vrem totul, aici, acum! Orice secundă în plus o resimţim organic ca pe o pierdere insurmontabilă. Din ciclul: „aceasta ne doare!".

A ne adapta la acest ritm în spiritul performanţei este un deziderat legitim. Obţinem rezultate! Doar că s-ar putea să pierdem ceva pe drum fără sa ne dam seama. Ceva care pe termen lung se va întoarce împotriva noastră: atenţia faţă de cei din jurul nostru.

Orbiţi de obiectivele pe care le avem îi tratăm pe cei din jur ca pe nişte „resurse" necesare mai mult sau mai puţin importante în atingerea ţintelor. Cu siguranţă şi cei din jurul nostru, uneori, vor la fel de mult ca şi noi să ne atingem obiectivele. Dar „in the process" mai vor ceva: atenţie, recunoaştere, confirmare etc.

Îi ratăm şi trecem pe lângă ei printr-un exces de concentrare asupra tehnicilor sau procedurilor. Nu spun că ele nu sunt importante, dar nu sunt totul. Am asistat recent la o prezentare in care o doamnă promova activitatea firmei pe care o reprezenta. Tehnica de prezentare a doamnei era impecabilă. Vorbea clar, concis, cu o tonalitate şi un ritm aproape perfecte. Zâmbea din când în când. Prezenţa estetică, in sensul bun al cuvântului, era deosebită (şi nu sunt misogin, pentru că sigur şi femeile ar fi apreciat-o). Din perspectiva acestor considerente era de manual, la rubrica: aşa da! Problema era că aşa cum folosea tehnicile de comunicare, aşa folosea şi sala. Ca pe un accesoriu de unde trebuia să obţină anumite feedback-uri. Pe care le primea, pentru că întotdeauna într-un grup de oameni există câţiva care interacţionează uneori din complezenţă, alteori pentru a salva penibilul situaţiei. Şi dacă sala răspundea, însemna că procesul de comunicare corespundea teoriei. Deci tehnica era bună! Teoria cercului vicios. În realitate legătura nu se crease. Pentru că prezentarea era depersonalizată.

Ceea ce m-a impresionat a fost că după ce a terminat prezentarea, atunci când părăsea sala, trecea pe lângă oameni - a trecut si pe lângă mine şi am putut vedea - ca şi când ei nu erau acolo. Mintea ei era deja ocupată cu altceva. Bifase o acţiune şi trecea mai departe.

A comunica cu liniuţe are acest efect. Mesajul este clar şi concis, dar nu se adresează nimănui. Pentru că dacă vrei să te adresezi cuiva, atunci mesajul trebuie personalizat. Şi liniuţele nu mai funcţionează.

Scrierea cu liniuţe mai are un efect pervers. Mimetismul. Fenomenul de „copy-paste". Aşa zic liniuţele, cool, asta facem! Consecinţa: la extrem, lipsa capacităţii de discernământ. Nu mai ştim să judecăm ce este bine şi ce este rău, ce se poate şi ce nu, pentru că ne obişnuim să ne uităm în dreapta şi în stânga pentru a găsi soluţii, aplicându-le fără a mai trece prin filtrul gândirii proprii.

Nu scriu cu liniuţe, pentru că vreau să gândiţi!