Politica şi negocierea

Fiecare dintre noi percepe, cel puţin intuitiv, legătura dintre cei doi termeni. In politică se negociază. Putem spune că este o axiomă. Dar hai să încercăm să vedem care este şi cât de mare este rolul negocierii în politică.

În teorie orice partid îşi bazează activitatea pe o doctrină politică. În practică acest lucru se întâmplă cel puţin la nivel declarativ. Partidele încearcă să-şi descrie activitatea în concordanţă cu doctrinele asumate şi promovate. Nu ne interesează aici calitatea sau orientarea acestor doctrine şi nici capacitatea - să spunem managerială - a respectivelor partide de a-şi implementa programul. Ne interesează contextul real în care orice partid se mişcă pe scena politică.

În democraţiile dezvoltate ale acestui început de secol XXI foarte rar întâlnim majoritate absolută la guvernare. Doar acea majoritate ar oferi posibilitatea unui partid sa-şi aplice politica în mod absolut şi consecvent. Şi poate nici atunci în totalitate, datorită partenerilor de dialog social care în permanenţă vor impune restricţii. Aşa că, dacă nu poate face ce vrea, un partid va face ce poate! Adică se va adapta.

Adaptarea va ţine cont de ceilalţi jucători şi va fi făcută ţinând cont de ei. Vor rezulta alianţe. Făţişe sau tacite. Durabile sau conjuncturale. Alianţele vor genera noi politici şi noi doctrine. Acestea din urma sunt de fapt cele real aplicate.

Şi aici intervine negocierea. Nu poţi face o alianţă dacă nu o negociezi. PNL şi PD s-au aliat pentru campania electorală din toamna lui 2004. Dar în Parlament au existat cazuri în care PNL, PD şi PRM s-au aliat pentru a bloca o iniţiativă de lege propusă de PSD. În urma rezultatelor alegerilor locale din iunie 2004 în fiecare judeţ al ţării pentru împărţirea posturilor de preşedinţi şi vicepreşedinţi de consilii judeţene aceleaşi partide politice au făcut tot felul de alianţe. În unele judeţe PSD s-a aliat cu PRM iar în altele cu UDMR (sic!). În altele PRM este partener cu PNL şi PD sau cu PUR. Există vreo logică în toate aceste combinaţii?

La o analiză grăbită s-ar putea spune că este goana după ciolan. Nu cred că este chiar aşa. Şi asta datorită dezvoltării societăţii civilizate de astăzi în care elementul principal este individul. Fiecare contează. Şi odată cu individul, şi părerea lui. Rezultanta ideologică a unui grup este din ce în ce mai difuză şi mai greu perceptibilă. Ca şi consecinţă deciziile nu mai vin de la centru ci parcurg sensul invers, de jos în sus. Grupuri de oameni în plan local îşi promovează interese particulare către centru. Ceea ce ajunge la centru ca decizie, este un produs obţinut prin negociere. Fie că este în interiorul unui partid, fie că este un vot în Parlament.

În acest fel negocierea devine un instrument de reglare socială şi un instrument generator de politici. Se aplică ceea ce rezultă din negocieri şi nu ceea ce este scris în doctrina partidului. Societatea funcţionează din ce în ce mai mult prin mecanisme negociate la niveluri decizionale descentralizate, şi din ce în ce mai puţin prin ideologii. Ideologiile funcţionează acolo unde se pot manevra mase de oameni. Cu cât societatea este mai educată mai informată şi mai înstărită cu atât participă mai mulţi la luarea deciziilor. Şi pentru a ajunge la un numitor comun, decidenţii negociază.

Este mediul politic pregătit de această transformare? Sunt oamenii politici pregătiţi să negocieze? Din păcate în România încă nu. Pentru că de calitatea procesului de negociere depinde calitatea politicilor elaborate şi efectiv aplicate, cu impact asupra societăţii. Deci şi asupra economiei. Şi aici doare!